miercuri, 15 februarie 2012

Privind inapoi, spre anii ‘80


Dragos Cojocaru

Una dintre caracteristicile anului cinematografic trecut a fost si o oarecare nostalgie pentru anii ‘80 manifestata prin macar trei filme, in forme diferite.



Drive

Unul dintre aceste filme de provenienta americana este, evident, Drive-ul ce i-a adus lui Nicolas Winding Refn un premiu important la Cannes. Este un thriller care se inspira din mai multe locuri (regizorul l-a prezentat drept un tribut adus “existentialismului lui Alessandro Jodorowky”), actiunea se petrece in prezent, dar nu poti sa nu remarci atmosfera deliberat “The Eighties”, subliniata de alegerea coloanei sonore, a masinilor folosite, a hainelor si chiar a arhitecturii (mai ales pentru americanii din Los Angeles care si-au putut da seama cel mai bine de felul in care orice cladire mai noua de anii ‘90 a fost scoasa din cadru la montaj).

Fright Night

Unul dintre filmele “‘80” de anul trecut si proaspat aparut pe DVD este Noapte de groaza care este, in acelasi timp, relevant pentru tendinta hollywoodiana din ultima vreme de a reface pe gustul zilei marile hit-uri horror de acum doua, trei decenii.

Fright Night a fost un film tipic pentru cinema-ul horror din anii ‘80, cind genul isi cauta noi francize, de mare priza la public, care sa inlocuiasca vechii monstri clasici gen Dracula sau Frankenstein. Prin urmare, dupa citeva prime exemple de slashere crincene si foarte serioase, multe dintre filmele horror din epoca devenisera serii teribil de agreabile care amestecau fara probleme horror si comedie. In Noapte de groaza, personajul principal este un adolescent care isi da seama ca noul vecin, aristocraticul Jerry Dandrige, este, de fapt, un vampir pus pe vinatoare. Cu ajutorul unei vedete TV (Roddy McDowell) care se pretinde specialist in paranormal, tinarul incearca sa scape de periculosul vecin.

Noul film este o un remake destul de reusit al originalului, fata de alte productii de gen ratate din ultima vreme (noul Cosmar de pe Elm Street, noul Autostopistul etc.). Dar Colin Farrel in rol de vampir este cam prea brutal fata de elegantul Chris Sarandon, vampirii sint monstruosi in linia ultimilor productii de gen, iar David Tennant, pe post de vinator TV de creaturi supranaturale, pare cam ratacit in aceasta prima venire a lui la Hollywood. De unde si regretul ca filmul original nu este la noi pe DVD, pentru comparatie.

The Thing

Un alt remake dupa un clasic al anilor ‘80 este si incercarea de “reboot” a lui The Thing care poate fi clasata cu usurinta la categoria “incercari inutile”. Un film care se doreste un prequel al povestii spuse atit de bine de John Carpenter in versiunea din 1984. Noul The Thing nu aduce nimic nou si, mai grav, noile tehnologii prin care este insufletit monstrul extraterestru sint mult mai putin eficace decit trucajele animatronice ale lui Rob Bottin de acum peste 20 de ani.

Super 8

Cel mai bun film caracteristic pentru aceasta “80’s nostalgia” este, fara indoiala, Super 8, scris si regizat de baiatul-minune J.J. Abrams, dar care pare iesit direct din fabrica de fantasme a lui Steven Spielberg, nu intimplator prezent pe generic pe post de producator executiv.

Actiunea se petrece in 1979, cind JJ, un baiat in virsta de 13 ani, orfan de mama si cu un tata politist mult prea ocupat, viseaza sa dea lovitura cu un film cu zombie, de amatori, filmat cu populara camera Super 8 a epocii. Intr-o noapte de “filmari” clandestine, copiii asista la deraierea unui tren militar din ale carui ramasite pare sa scape o creatura misterioasa. In zilele care urmeaza militarii ocupa mica localitate, incep sa se petreaca lucruri bizare, iar mai multe persoane dispar rind pe rind. Ramine doar ca grupul de mici “cineasti” sa elucideze misterul si sa salveze situatia.

Super 8 este frate bun cu blockbusterele de vara de la inceputul anilor ‘80, regizate sau produse de Spielberg, precum E.T., Gremlins, The Goonies sau Explorers, filme care au marcat o intreaga generatie. Contine toate ingredientele de baza ale acestora (grupul de copii dintr-un orasel american confruntat cu un element miraculos, eroii principali care provin din familii cu probleme etc.), mai multa poveste si mai putina actiune fara noima, acelasi melanj de inocenta si efecte speciale, aduse, in cazul de fata, la nivelul tehnic al zilei.

Alaturi de omagiul evident fata de acel tip de filme ale anilor ‘80 este si omagiul adus unui anume fel de a face filme: cele ale amatorilor epocii care lucrau pe pelicula Super 8 si care visau sa ajunga, cindva, mari regizori in Cetatea Viselor. Nu intimplator actiunea este aruncata la sfirsitul anilor ‘70; chiar Spielberg a explicat intr-un interviu ca, desi tehnologia digitala actuala este un lucru extraordinar pentru tinerii cineasti de azi, in epoca, pentru a face un film, era nevoie de mult mai multa pasiune si efort.

Este “scoala” prin care au trecut toti regizorii care s-au afirmat in epoca, de la Spielberg la Joe Dante si Peter Jackson al caror urmas este, fara indoiala, J.J. Abrams. Care reuseste unul dintre cele mai bune filme de vara ale anului trecut, mult peste monstrii zgomotosi gen Transformers cu care Hollywood-ul a umplut sezonul de vara.










Sunt de parere ca acest articol publicat de Dragos Cojocaru, este unul foarte valoros si real, deoarece comparand filmele din anii '80 cu cele de acum, identificam o mare diferenta... Cu toate ca nu ma pot pronunta daca aceasta schimbare este una valoroasa sau nu... tot ce pot spune e ca cei care salvau soarta lumii sau femeile frumoase în anii 80, o salvează şi acum, la 60 de ani, cum ar fi:



  • Dolph Lundgren.
  • Bruce Willis.
  • Chuck Norris.
  • Jean Claude Van Damme.
  • Harrison Ford.
  • Arnold Schwarzenegger.
  • Steven Seagal. Si multi altii. Acesti actori exceptionali i-au tinut cu sufletul la gura pe parintii nostri prin anii '80 iar acum ... aceleasi trairi le simtim si noi acum, in anul 2012...


  • Vadim Repin: “Sunetul viorii este ceva foarte apropiat de iubirea sau emotia unei femei”


    Marius Constantinescu, TVR Cultural

    Vadim Repin nu este doar un superstar al viorii, ci si un interlocutor extrem de placut. Exigentele unei vieti traite la cele mai ametitoare altitudini ale notorietatii fac insa ca putini norocosi sa fie martori ai simplitatii si bunavointei artistului. Drumul pina la el este pavat, vorba... vorbei, cu agenti, publicisti, asistenti, care, fiecare la rindul sau, musca un pic din timp si il transforma pe Repin intr-o tinta aproape miscatoare si mereu indepartata. Minutele cu el sint tot mai putine, numarul celor care vor sa se bucure de ele e tot mai mare.



    Pe scena insa, Vadim Repin este al tuturor. Al dirijorilor, fie ca se numesc Zubin Mehta, Emmanuel Krivine, Simon Rattle, Riccardo Chailly, Valery Gergiev sau Mariss Jansons. Al orchestrelor: Concertgebouw, Berliner si Wiener Philarmoniker, Orchestre National de France, Israel Symphony Orchestra. Al salilor prestigioase, precum Carnegie Hall, Musikverein, Pleyel, Santa Cecilia sau chiar Sala Palatului. Al viorii Guarneri del Gesu din 1743, Bonjour, strunita pe vremuri de Isaac Stern. Si, cel mai mult, al publicului sau, care il urmareste, posedat aproape, in repertoriul romantic, pe care il slujeste maiestrit. Marile concerte de vioara de Ceaikovski, Brahms, Beethoven, Bruch, Glazunov, Lalo au, in Vadim Repin, un tehnician ireprosabil, secondat de un temperament indracit, patimas pina la ardere si capabil de sonoritati noi intr-o partitura auzita de o mie de ori. Au fost multi copii-minune care au suscitat entuziasmul juriilor in competitii internationale, dupa care s-au risipit in aburii unei celebritati prea usor dobindite si prea lesne de pierdut. Vadim Repin a inceput studiul viorii la 5 ani, la 11 a cistigat medalia de aur la toate categoriile concursului Wieniawski, iar de atunci si pina azi a continuat sa fie un copil mare, o minune a solisticii instrumentale, de care, iata, ne-am bucurat si noi la cea mai recenta editie a Festivalului International “George Enescu”.

    Se spune ca muzica este limba dvs. natala. In acest caz, ce cuvint va place sa spuneti cel mai des?

    “Dulce” si “iubire”. Imi vine in minte Brahms. De fiecare data cind ii cint creatia camerala, simt aceasta dulceata. De fapt, cred ca sonoritatea viorii ma conduce spre acest raspuns. Daca m-ati intreba direct cum simt sunetul viorii, v-as spune ca este ceva foarte apropiat de iubirea sau emotia unei femei. Cred ca vioara este o entitate spirituala feminina.

    Am sa preiau aceasta imagine feminina pe care o sugerati si am sa compar viorile cu sotiile. In aceasta privinta, as spune ca sinteti... regal de-a dreptul! Henric al VIII-lea al Angliei a avut sase sotii, dvs. ati avut deja sapte viori.

    Cum bine spuneti, viorile au personalitatile lor. Pot fi gentile, pot fi capricioase... In orice caz, trebuie sa devii prietenul lor, pentru ca ele sint, cumva, extensii ale miinilor noastre. Citeodata poate fi o provocare sa descoperi de ce e in stare instrumentul tau, ce iti poate oferi cu adevarat. E un drum lung pina ajungi sa simti in sintonie cu instrumentul tau, sa il faci sa fie sensibil la fanteziile si dorintele tale.

    Instrumentul pe care cintati acum, un Guarneri del Gesu din 1743, este supranumit “Bonjour”. Care este povestea viorii dvs.?

    Nu prea stiu multe despre destinul ei. Multa vreme a fost pastrata de colectionari, o familie de intelectuali foarte rafinati, dar care nu au folosit-o. Apoi a trecut pe la mai multi artisti importanti. Poate cel mai notabil si stralucitor episod din viata acestei viori a fost in perioada cind a fost minuita de marele Isaac Stern. El a folosit-o cam pe cind era de virsta mea, iar eu pretuiesc foarte mult aceasta experienta din trecutul instrumentului meu. Isaac Stern a fost unul dintre idolii mei si o figura majora din istoria universala a violonistilor.

    Ati sosit la Bucuresti cu doar citeva ore in urma, acum acordati acest interviu, imediat va urma repetitia, apoi direct concertul – faimosul Concert pentru vioara si orchestra de Ceaikovski. Muzica poate sa va ofere atit de multa energie, combustibil imediat?

    Fireste. Citeodata, in viata, poate ca iti cauti inspiratia in alta parte. O fac inclusiv multi colegi ai mei. Citeodata cu totii uitam ca maximum de bogatie pentru un muzician este muzica insasi. Odata ce ti-ai ales acest drum, muzica nu mai poate fi ceva separat de tine. Nu te mai poti rupe de ea. Ginditi-va si la altceva: intr-o sala mare, cei care stau pe rindul 20 sau 30 sint, prin pozitia lor, mai putin expusi la actul foarte intim de a face si de a imparti muzica. Trebuie sa ne gindim si la ei. E mai complicat de explicat, pentru ca e ceva legat de instinct si de experienta.

    Am o intrebare fetis pentru muzicienii clasici: Cum e acel moment, dupa ultimele masuri ale concertului (poate sa fie Ceaikovski sau oricine altcineva), cu publicul incintat in fata dvs. si cu sunetul aplauzelor furtunoase?

    In timp ce cint, in mintea se intimpla o gramada de lucruri. Unul dintre ele este tendinta permanenta de a ma critica. Sanatos este sa incerc sa anihilez aceasta parte a creierului meu. Chiar si asa, unele impresii pot ramine cu mine pina la sfirsitul concertului. Citeodata sint, pur si simplu, recunoscator ca s-a terminat. Alteori stiu ca tocmai am infaptuit un act muzical si emotional care va ramine in amintirea mea multa vreme. Asa a fost ieri, de pilda, cind am cintat Concertul pentru vioara si orchestra de Bruch, tot cu Israel Philarmonic Orchestra si cu maestrul Zubin Mehta, la Paris. La sfirsit am fost, pur si simplu, fericit. Eram gata sa o iau de la inceput, chiar daca ar fi fost un concert diferit.

    In timp ce pregateam interviul asta, va ascultam pe YouTube in Concertul pentru vioara de Ceaikovski cu Emmanuel Krivine. Va spun sincer, mi s-a facut pielea de gaina...

    Multumesc!

    Va puteti pierde in splendoarea muzicii chiar in timp ce cintati?

    Absolut! Pe de-o parte, e improvizatie, pe de alta parte e vorba de conceptie, viziune si emotia momentului. Fiecare concert este diferit. Astazi, de exemplu, trebuie sa uit si sa ma curat de experientele zilelor trecute, pentru a fi, trup si suflet, alaturi de muzica acestei seri. Concertul de astazi, de la Bucuresti, aduce o mare tensiune, pentru ca e parte a unuia dintre cele mai importante festivaluri ale lume. Aici, publicul este extrem de educat si a vazut tot ce lumea clasicii are mai bun de oferit. Pe de-o parte, sint mindru de asta, pe de alta parte, emotia mea este si mai mare. Oare cum va merge in seara asta? Orice concert reprezinta un risc, pentru ca reprezinta un drum cu sens unic. Nu te poti intoarce, ca in studioul de inregistrari, nu poti relua nimic. In concert, totul trebuie sa fie nu neaparat perfect, ci conectat in mod logic si inspirant in cel mai... electric mod cu putinta. Asta cere concentrare permanenta, dar si o cantitate incredibila de informatie. In acelasi timp, publicul nu trebuie sa simta decit muzica, nicidecum truda, efort.

    Sa fii un copil-minune, asa cum ati fost dvs., inseamna sa fii un copil fara copilarie?

    N-as spune asta. Toata viata mi-a placut la nebunie sa cint, sa primesc aplauzele despre care vorbeati, sa vad mereu alte locuri din lume, alte publicuri, alti muzicieni. Dimpotriva, chiar am avut o copilarie foarte fericita. Mama ma lasa sa joc fotbal, hochei pe gheata, sa merg cu bicicleta, dar dupa studiu sau concert, iar daca iesea cu adevarat bine, aveam voie sa nu studiez a doua zi! Asta imi amintesc de la 8, 9, 10 ani.

    Sinteti Cavaler al Artelor si Literelor. Virtuozitatea, tehnica, instinctul sau entuziasmul nedisimulat fata de muzica va fac sa fiti iubit de public si critici deopotriva?

    Intrebarea e prea ampla ca sa raspund simplu la ea. Eu fac mereu analogia cu o constelatie. Pentru a o avea, e nevoie de atit de multe lucruri, de atit de multe fatete care sa completeze o imagine unitara... Trebuie sa spun ca sint mereu foarte sincer. Sincer fata de muzica mea, fata de compozitor, caruia vreau sa ii restitui toata valoarea. Virtuozitatea si tehnica sint legate si reprezinta o insusire pe care eu vreau s-o ascund. Adevarata virtuozitate este tocmai asta, de a nu face parada de ea.

    Da, pentru a fi expresiv nu trebuie sa va demonstrati cu orice pret tehnica!

    Tehnica ajuta... E ca o limba straina. Odata ce stii expresiile si locutiunile, treci la un alt nivel, iar concertul poate fi mult mai interesant.

    Mai am doar doua intrebari si terminam: Cind este cel mai bun moment pentru a glumi pe scena? V-am vazut zimbind si glumind destul de des.

    Cred ca la momentul bis-urilor, daca ajungem la ele! Atunci ne putem distra, putem fi fresh si zglobii! Au fost momente, recitaluri, in care am fost primit atit de calduros, incit am dat bis-uri inca de la sfirsitul primei parti! Simti imediat cind publicul respira linga tine si iti transmite disponibilitatea de a te urmari. E un fel de lumina pe care o percepi in permanenta, daca stau sa ma gindesc la Concertul lui Ceaikovski. Te ajuta sa fii din ce in ce mai expresiv.

    Ce face ca o zi sa fie buna, in afara de muzica?

    Radioul! Iubesc radioul si imi plac surprizele! Am si CD-uri pe care le ascult mereu, inclusiv cu muzica noua, pe care o pun frecvent. In timpul liber, imi place mult sa butonez radioul.

    Al doilea nume al dvs. este Victorovich, nu? Imi dati voie sa il schimb in “Victorious” pentru seara aceasta?

    E un pic devreme acum! Sper ca vom avea suficiente stele pentru a crea mica noastra constelatie. Inca o data, am emotii foarte mari, dar asteptarea nerabdatoare e si mai puternica.













    Parerea mea este ca Vadim Repin a realizat o comparatie reusita intre sunetul viorii cu iubirea si/ sau emotia unei femei, deoarece datorită timbrului cristalin, expresiv și plin de frumusețe, vioara este principala purtătoare a melodiei. Strălucirea și căldura sunetului ei o așează în fruntea instrumentelor din orchestră. Sunetele emise de vioară pot reda cele mai variate sentimente, ca: duioșie, măreție, visare, forță...emotie...

    sâmbătă, 11 februarie 2012

    Cum ar putea dezvolta scoala interesul elevilor pentru lectura?

    Sunt de acord cu solutia propusa de Carmen Musat : "e nevoie ca scoala, in primul rind, sa-si aduca aminte de existenta scriitorilor si sa-i invite la intilniri cu elevii, sa-i provoace la dezbateri si la lecturi publice, iar editurile sa incerce sa patrunda in scoli, sa-si cultive, adica, din timp, un public potential", deoarece scoala are privilegiul de a determina în mare masura devenirea ulterioara a individului, profesia pe care o va urma precum si în mare parte bagajul de cunostinte pe care individul îl duce cu el mai departe.
    In primul rand, cititorii de carti cresc pe bancile scolii, si responsabilitatea cadrelor didactice e sa aprinda pasiunea pentru lectura în inima micilor potentiali cititori. Profesorii au dificila responsabilitate de a concura mass-media si jocurile de calculator facând din lectura nu doar o alternativa viabila ci una de preferat. Personalitatea multor elevi este deja conturata la sfârsitul scolii, iar tocmai aceasta e menirea organizatiei scolare formarea personalitatii elevilor. O educatie completa este cea ce se finalizeaza cu autoeducatia care sa dureze toata viata. Astfel, lectura trebuie integrata cu mult mai multa responsabilitate în activitatea didactica.
    In al doilea rand, o secventa foarte importanta în stimularea interesului pentru lectura si formarea de cititori pasionati este legata de felul în care se recomanda ce sa citeasca si cum sa citeasca. Pentru a preveni receptarea ca obligativitate a lecturii particulare se va stârni curiozitatea elevilor în diferite feluri: nu se va da lista anuala la începutul semestrului I , ci se vor stabili titluri pe 2-3 saptamâni; va face prezentarea unor carti în asa fel încât sa ambitioneze elevii în achizitionarea si lecturarea lor; va povesti incomplet momente ale unor naratiuni, lasând elevilor un semn de curiozitate în finalizarea întâmplarilor; va caracteriza unele personaje, îndemnând elevii la cautarea independenta, prin lectura integrala, a locului acestora în naratiune, a relatiilor cu alte personaje; va recita una sau doua strofe dintr-o lirica sau poem liric, îndemnând elevii la realizarea integralitatii textului; va controla fisele de biblioteca ale copiilor si va vedea bibliotecile lor personale. Popularizarea cartilor este o forma esentiala de stimulare a interesului pentru alcatuirea unei biblioteci personale, de formare a dragostei pentru carte, pentru citit. Popularizarea cartilor se face prin: vizitarea bibliotecii; organizarea de întâlniri cu scriitori; organizarea de expozitii de carti; medalioane literare; participarea la spectacole de teatru; vizitarea librariilor. Publicarea creatiilor artistice ale elevilor la gazeta de perete a clasei, în reviste pentru copii, în revista scolii este o alta metoda în stimularea interesului pentru lectura. Lectura suplimentara a elevilor este un excelent suport pentru realizarea obiectivelor citirii. Iubirea pentru carte se formeaza în mod sistematic, cu multa rabdare si îndrumare. Este cea mai frumoasa achizitie a elevului care se exprima, ca aleasa satisfactie, pentru întreaga viata .Cititul cartilor devine o utila forma de recuperare a timpului si un excelent prilej de fascinatie.
    In al treilea rand, consider ca elevii ar fi foarte stimulati sa citeasca daca scoala impreuna cu profesorii ar organiza dezbateri cu scriiitori romani, astfel, elevii ar putea sa cunoasca mai multe informatii despre autori cat si despre operele acestora, si acest lucru e posibil sa-i impinga la mai multa lectura...Mi-ar face placere sa-i invit la o dezbatere pe scriitorii ieseni: Constantin Acosmei, Lucian Dan Teodorovici, Florin Lăzărescu, pentru a le putea adresa urmatoarele intrebari: " Care sunt obstacolele în calea dezvoltarii obiceiului de a citi? " ; " Cum putem sa Contracaram aceste obstacole?" ; " Daca a-ti fi cadru didactic cum a-ti evalua lectura?" ...
    Drept concuzie, afirm ca sunt in totalitate de acord cu solutia propusa de Carmen Musat, cum ca: "e nevoie ca scoala, in primul rind, sa-si aduca aminte de existenta scriitorilor si sa-i invite la intilniri cu elevii, sa-i provoace la dezbateri si la lecturi publice, iar editurile sa incerce sa patrunda in scoli, sa-si cultive, adica, din timp, un public potential".

    vineri, 10 februarie 2012

    duminică, 29 ianuarie 2012

    miercuri, 14 decembrie 2011

    Nevoia de modele?!

    Nu există domeniu de viaţă care să nu fi pus în valoare omul-model de urmat!

    Consider ca oamenii, indiferent de loc, profesie, grad de cultură etc. au nevoie şi doresc să-şi plieze felul de a fi, păstrându-şi nota de originalitate totuşi, la dimensiunea unui model pe care l-au acceptat . Ce este un model? Persoana care a reuşit, prin ceea ce este, se comportă şi face, să-şi creeze admiratori constanţi care sunt gata să-l urmeze în tot şi toate.
    In primul rand, un model este şi crează, prin natura şi forţa împrejurărilor, atitudini, comportamente, stări şi trăiri de natură să ducă la imitarea persoanei alese ca tipar de urmat în viaţă. Modelul poate avea influenţă nefericită, negativă, care sunt promovate de media si care nu reprezinta modele pe care le putem lua drept repere pentru evolutia noastra (ex: vedetele model, urmărite cu sufletul la gură de tinerele şi tinerii acestei ţări, care conduc maşini scumpe, si nu prea respectă regulile rutiere şi care deocamdată nu au ajuns încă la săvârşirea unor abateri grave finalizate cu accidente şi alte nenorociri) sau, dimpotrivă, una pozitivă, dar din pacate sunt din ce in ce mai putine cazuri. Adepţii curentelor lansate, în lungul timpului în diferite domenii din arhitectură, literatură, medicină, pictură, sculptură, muzică etc. au avut modele sau au lansat, ei înşişi, modele originale. Unele contestate la timpul lor şi recunoscute ulterior, altele adoptate imediat. Ii adoram pentru ca sunt faimosi. Sunt apreciati si inconjurati de atentie. Primesc premii si se vorbeste de ei in televiziune. Au bani si-si pot implini orice vis. Sunt prezenti in manuale sau conduc destinele natiunilor.
    Cele mai numeroase modele nu merita insa prea multa atentie. Sunt facute din sclipici, dar atat de goale de continut incat si cei mai aprinsi admiratori ar ingheta auzind ecoul. Vedete, de orice fel ar fi ele, ajunse persomalitati de invidiat doar prin mecanismul publicitar uns atat de bine de mass-media. Desi ele reprezinta majoritatea modelelor adulate de milioane de oameni, sunt perisabile, ca si interesul celor care au castigat bani din promovarea lor. Fiind un produs, cunoastem doar ambalajul si, in ultima instanta, singurul lucru pe care il putem face e sa copiem desenul de pe hartia de impachetat. Rareori ne influenteaza atat de mult viata incat sa consideram atractia fata de ele altceva decat o simpla manifestare a modei, la fel ca in imbracaminte, limbaj sau masini.
    In al doilea rand, stau si ma intreb daca noi, chiar avem nevoie de modele?!... Sau cum ne alegem modelele? Cele care ne seamana, doar ca se afla pe o treapta superioara a evolutiei pe care ne-o dorim ? Cele care nu ne seamana, dar a caror viata ne-o dorim, in schimbul traiului nostru cenusiu, pe care il uram atata ? S-ar putea ca nevoia de modele sa nu fie decat efectul si nu cauza unui fenomen interior. Mai bine spus, s-ar putea ca aceasta nevoie sa fie manifestarea tendintei de a-ti simplifica viata. De a merge pe drumuri batatorite, De a aplica sabloane verificate si cu succes de invidiat. Cel mai facil mod de a trai e sa-i copiezi pe ceilalti. Sa le adopti modul de gindire, atitudinile, sa le impartasesti stereotipiile. Din frica, o iei mereu pe drumul cel lung numai pentru ca e batatorit. Si astfel, nu faci decat sa deconspiri nevoia de modele ca fiind frica de necunoscut. Pe de alta parte, nimeni nu vrea sa fie banal sau mediocru. Nimeni nu accepta ca este astfel. Si, in loc sa caute in el mecanismele evolutiei, prefera sa copieze “ambalajul” unor oameni celebri. Fara sa inteleaga ca acestia nu sunt mari pentru ca se manifesta astfel ci comportamentul lor si creatiile lor sunt rezultatul direct al faptului ca sunt Oameni.
    Drept concluzie, afirm ca nu avem decat sansa de a intelege ca singurul nostru model nu ne poate fi decat adevaratul eu, matricea aceea umana de la care plecam si la care trebuie sa ajungem. Noi, cei ce putem fi, dezbarati de toata zgura acumularilor formale, de toate sabloanele asimilate dar niciodata constientizate, de toate improvizatiile nascute din dorinta de a juca un rol. Modelele sunt bune ca material de studiu dar nu ca sisteme de referinta, folositoare ca exemple de drum si de folosire a capacitatilor proprii dar nu ca fotografii pe care sa le punem in locul oglinzii in care nu prea mai avem chef sa ne uitam.