1.Avortul, ultima etapă a nimicirii iubirii conjugale

A vorbi despre avort înseamnă a ne referi, potrivit moralei ortodoxe, la cel mai mare păcat pe care îl poate săvârşi cineva în lume. La începutul creştinismului, trei păcate erau considerate a fi cele mai grave: apostazia, uciderea şi desfrânarea. Avortul se pare a fi sinteza acestor trei păcate laolaltă şi încă ceva mai mult. E ultima pecete a condamnării la dispariţie a iubirii conjugale. În înţelepciunea Sa negrăită, Dumnezeu a hotărât ca un prunc, înainte de a vedea lumina zilei, să petreacă vreme de nouă luni în sânul maicii sale. Acest sân îi este adăpost şi hrană, pavăză şi mijloc de aparare în faţa oricărei primejdii. Trupul mamei, sânul matern, este, fară îndoială, cel mai sigur loc ce poate ocroti o fiinţă umană. E şi templul iubirii celor doi soţi. Căci asemenea unei providenţe divine, acest sân oferă, aşa cum se exprimă profetul Isaia, „un loc de scăpare în încercări, un liman în vremea furtunii şi o umbră în plină dogoare” (XXV, 4). Dar mama, căreia i s-a încredinţat ocrotirea copilului, îşi trădează această îndatorire, care îi revine prin căsătorie, omorându-şi propriul ei odor. Uciderea se savârşeşte tocmai în acest loc, în care este prezentă, într-un chip deosebit, mâna lui Dumnezeu. Sfinţii Părinţi ai Bisericii Răsăritene spun că, prin lepadarea voită a copilului, păcatul pătrunde în vistieriile vieţii. Chiar şi din punct de vedere raţional, ridicând o problemă ca aceasta: „suntem sau nu suntem încă în prezenţa unei fiinţe umane?”, înseamnă să prejudiciem întrebarea. Faptul în sine priveşte adevărul că Dumnezeu însuşi intenţionează să creeze o făptură omenească şi că această făptură, apărută în sânul mamei, este prin avort, în mod deliberat, privată de viaţă, iar acest lucru nici nu este altceva decât un asasinat. Orice crimă este un ultragiu adus persoanei şi trupului omenesc, nici una însă nu se aseamănă cu pruncuciderea, care secătuieşte tezaurul vieţii, distrugând familia şi ruinând neamul.

2.Avortul, rană de moarte a sufletului etnic

Legătura dintre suflet şi trup, ce se înfiripă cu ocazia zămislirii unui copil, nu are un scop efemer, deşi moartea pândeşte pe copil din prima clipă. Finalitatea ei este existenţa veşnică. Nu este vorba numai de existenţa personală, ci şi de existenţa neamului. Veşnicia existenţei personale, spre care tinde sufletul prin însăşi natură lui spirituală, îi este asigurată, după cădere, de faptul Învierii lui Hristos. Veşnicia neamului este şi ea o taină pe care ne-o descoperă, în parte, unul şi acelaşi act al zămislirii copilului în legătură nemijlocită cu părinţii, care reprezintă trecutul, adormiţii, dar şi ca un nod divin, din care purcede solidaritatea fraţilor între ei în prezent. Neamul nici nu este altceva decât o familie mare. Sufletul nu este numai nucleul eului personal, ci şi a eului etnic. De aceea suprimarea vieţii în pântecele matern nu este numai un atentat asupra unei persoane, ci şi asupra unui neam. Păcatul pruncuciderii este, în acelaşi timp, omor şi genocid. În sensul acesta ne spun Sfinţii Părinţi că acest păcat pătrunde în vistieriile vieţii.Cu fiecare concepere, cu fiecare naştere, cu fiecare zâmbet de copil, neamul se împrimăvărează, îşi descoperă năzuinţa spre nemurire. În sânul matern, viaţa lui nu înregistrează doar un simplu popas. În acest sân se înnoieşte Taina zămislirii, „Misterium vitae”, fiind şi taina perpetuării lui. Primejdia care îl paşte pe copil îl paşte şi pe el. Uciderea este contrafacerea tainei conceperii, dar şi a tainei neamului.