1982 Scriitorul sud-american Gabriel Garcia Márquez a câştigat Premiul Nobel pentru Literatură după ce a cucerit lumea cu „Un veac de singurătate”. Autorul a fost recompensat pentru „romanele şi povestirile sale în care fantasticul şi realul se întrepătrund într-o lume exuberantă a imaginaţiei, reflectând viaţa şi conflictele unui întreg continent“.
„Viaţa nu este cea pe care ai trăit-o, ci aceea pe care ţi-o aminteşti şi cum ţi-o aminteşti spre a o povesti". Cu aceste cuvinte, celebrul scriitor columbian îşi începe rememorarea dulce-amară a propriei vieţi. Este octogenar şi ameninţarea unei boli grave îl face să se întoarcă asupra poveştii propriei existenţe, încercând să şi-o explice. Scrie „A trăi pentru a-ţi povesti viaţa" (2002), primul dintr-o serie de trei volume de memorii. Dar, cum este de aşteptat de la Márquez, realul se explică prin prisma fantasticului şi invers. Viaţa autorului se citeşte ca o operă de ficţiune. Iar înţelegerea romanelor sale se completează dacă descifrezi viaţa scriitorului.
La prima vedere detaşat de traiectul prozei sale, Un veac de singuratate este cu siguranţă creaţia sa de vârf, lucrare în care a adoptat ca stil realismul magic. Scrierea vizează realitaţi sociale, spirituale şi politice ale unui spaţiu sud-american văzut dintr-o perspectivă modernă.
Cartea se dezvoltă pe doua planuri. În primul rând, autorul pune în ramă istoria unei familii şi istoria oraşului în care locuieşte vreme de peste un veac. Substratul acestei poveşti îl reprezintă cel de-al doilea plan, acela al semnificaţiilor care proiectează evenimentele într-o poveste a reeditării istoriei Columbiei şi în acelaşi timp o parabolă a omului, de la revelaţie până la apocalipsă.
Macondo este numele oraşului ficţional, inspirat din Aracataca – oraşul natal al autorului, care ia naştere atunci când familia Buendia se stabileşte lângă un râu. Jose Arcadio Buendia, capul familiei şi cel care a intemeiat oraşul traversând munţii, devine interesat în misterele universului atunci când în Macondo soseşte un grup de ţigani. De fiecare dată când aceştia vizitează oraşul, Jose Arcadio intră în febra descoperirilor, îşi face planuri şi se izolează de lume, încercând cu încăpăţânare să redescopere câte ceva. Cuprinsul cărţii portretizează cele şapte generaţii ale neamului Buendia care se dezvoltă ca prezente epice, autorul îmbinând în acelaşi timp detalii despre propria viaţă şi familie.
Tema dragostei, aşa cum este văzută în roman, ar putea fi singura cale de salvare a umanitaţii, dacă aceasta n-ar sfida normele morale, transformându-se în ridicol. Redusă la stadiul de instinct, Marquez blamează acest aspect al dragostei ca un factor distructiv pentru civilizatia umană. O lume întreagă evoluează într-un ritm fabulos şi ameţitor doar pentru a reveni la punctul de plecare, în acelaşi cerc vicios care ar putea fi spart numai de un sentiment pur de dragoste.
"Un veac de singurătate" este fără îndoială cea mai preţioasă lucrare a lui Marquez, care îşi merită cu prisosinţă cele cinci stele acordate pentru o carte excepţională.
Îmi menţin părerea că Garbiel Garcia Marquez este acel gen de scriitor care este fie iubit, fie contestat, fiindcă lucrările sale lasă puţin loc pentru o cale de mijloc. Dar indiferent dacă este sau nu pe placul unui cititor, "Un veac de singurătate" este o carte care trebuie să se regăsească în bibliotecă.
”Un veac de singurătate”, cea mai bună carte a ultimelor decenii
Creaţia columbianului Gabriel Garcia Marquez "Un veac de singurătate" a fost numită cea mai bună carte a ultimilor 25 de ani, relatează site-ul Contactmusic.
Sondajul care a desemnat volumul renumitului scriitor ca fiind cea mai bună scriere a ultimului sfert de secol a fost realizat în urma părerilor unor specialişti şi autori de top şi au fost publicate în revista literară Wasafiri.
Trei scriitori au votat pentru cartea lui Marquez, iar Salman Rushdie şi Michael Ondaatje au avut câte două menţionări pentru două cărţi diferite.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu